http://www.youtube.com/watch?v=kT7421m25m4&NR=1
Aceasta este scena din Traviata de Verdi în care Violetta Valery, grav bolnavă, aflată în pragul morții, se desprinde de amintirile lumești, spunând adio trecutului... Muzica este magistrală, iar scena în sine foarte tristă.
Desprindere și zbor... Doar moartea iminentă (“voluptatea morții neîndurătoare“) te poate face să atingi această stare de eliberare în raport cu trecutul?
Au fost și sunt momente în viața mea în care mi-aș dori să pot spune adio trecutului. Au fost și sunt momente în viața mea în care aș vrea să strig ca Iona, cu toată forța plămânilor mei, “Mamă, mai naște-mă o dată!“. Mai naște-mă o dată, că prima dată nu prea a ieșit cum mi-am propus. Poate a doua sau poate a treia oară...
Da, mamă, nu a ieșit... premiantă oi fi fost poate cândva la învățătură, dar uite-mă, am rămas corigentă la materia numită dragoste, și la cea numită viață. Nu știu să iubesc și nu știu să trăiesc (nu te învață asta în școală...).
Iar tu, domnule, ai dreptate, sunt mereu nemulțumită deci, prin urmare, mereu nefericită. Mă condamn singură la nefericire, fără proces și fără martori, fără judecător și fără judecată. Acest tribunal absurd al sufletului meu mă exilează în repetate rânduri în starea de nefericire...
Suflete, ce ne facem? Ce-i de făcut?
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu