Azi noapte am visat din nou.
De data asta se făcea că mă mutam în Paris pe termen nedeterminat... Îmi luasem rămas bun de la părinți, m-am suit în avion și eram nerăbdătoare să ajung în minunatul Paris. Iată că în sfârșit aterizez, apoi ajung și la locuința în care urma să stau, cu chirie. În fața blocului niște țigani români vindeau de toate și vorbeau între ei în română, crezând că nu-i înțeleg. Am cumpărat ceva, nu-mi mai aduc aminte ce, și am intrat în scara întunecoasă. M-am lovit din greșeală de câțiva oameni, toți negri, până am ajuns la ultimul etaj, unde era apartamentul meu. Apoi am deschis geamurile de la balcon și am amuțit. În fața mea se întindea întreg Parisul, în nuanțe ruginii și cărămizii. Am scos imediat aparatul și am început să fotografiez cu sete tot ce puteam cuprinde cu privirea. Apoi m-am oprit, încercând să gust în liniște acea clipă. Trăgeam adânc aer în piept și zâmbeam, când deodată se auzi un zgomot puternic. Mi-am întors privirea înspre locul de unde provenea zgomotul și am văzut un avion decolând. Atunci am realizat că locuiam la periferie... aeroportul era chiar lângă mine, iar orașul luminilor și luminile orașului încă departe. Eram un intrus care ajunsese abia la periferie... M-am întristat și m-am trezit. Apoi m-am întristat și mai tare...
Și-așa am deschis poarta unei noi zile...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu