Aș vrea să putem comunica și altfel. Aș vrea sa te aud măcar în gândurile mele. Aș vrea să fi avut timp să te cunosc mai bine, să ma cunoști mai bine...
Se făcea că veneam să te vedem... eu conduceam mașina unchiului D., el stătea în dreapta, mama și tanti V. erau în spate. Am trecut pe roșu la două semafoare iar D., care m-ar fi atenționat în alte dăți din timp, nu mi-a spus nimic. Mama l-a întrebat de ce nu mă face atentă la drum, iar el i-a răspuns, din cale-afară de calm, că o să învăț să fiu atentă și la semafoare după ce o să mă trezesc cu carnetul suspendat pentru trei luni. Atât de multe detalii...
Am ajuns în sfârșit la ușa ta. Ai deschis și au intrat ei, toți trei copiii tăi, și au închis ușa după ei, lăsându-mă pe dinafară. Apoi ai apărut din nou în prag și m-ai poftit înăuntru. Te-ai așezat pe pat, pe-o parte. Păreai obosită și sfârșită. Ne priveai pe toți și atâta dragoste și milă se revărsau din ochii tăi. Ai fi vrut să ne povestești toate învățăturile de viață pe care le-ai strâns de-a lungul anilor. Copiii tăi vorbeau între ei, eu vă priveam pe toți și tăceam...
M-am trezit tristă, nespus de tristă, am închis ochii încercând să mă întorc pe scaunul ăla din încăperea ta, să te mai privesc o clipă, să mai stau o clipă cu tine. Nu am mai reușit.
Atât îmi mai amintesc din visul care m-a tulburat acum vreo două zile. De atunci caut timp să-l aștern și aici. Și mă tot întreb ce-ai vrut să-mi spui? De ce-ai venit? Sau poate era dorul meu răsfrânt, care-mi poposi în noaptea aceea în suflet. Sper că ești bine, acolo unde ești. Să ai grijă de bunicul...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu