...

Presentiment de sfârșit de lume,
de lumea la care ne uitam împreună,
de sub cearșafuri răvășite,
în timp ce orele se învârteau
anapoda
peste marginile noastre.

Presentiment de sfârșit
de viață,
ce nu a apucat încă
să iasă din ou.

Presentiment de sfârșit de zi,
cu tălpile obosite și
cu gândurile împărțite
între ieri și azi și mâine.

Presentiment de sfârșit
de noapte,
cu somnul lipit încă de gene,
cu gust de vise plutind
nefiresc și imaterial
peste buzele pe care parcă
le sărutai cândva prelung.

Presentiment de sfârșit de dor,
și de început de durere,
în timp ce aluneci agale
pe sub fulgi albi, agonizând a
iarnă.

Presentiment de sfârșit sfâșiat,
de delir contractat
în prea puține cuvinte.
Presentiment de sfârșire...

Am început anul
cu sentimentul că va fi
nu ultimul din istoria lumii,
ci mai curând ultimul
din istoria noastră.

altă noapte, alt vis...

Azi noapte am visat din nou.
De data asta se făcea că mă mutam în Paris pe termen nedeterminat... Îmi luasem rămas bun de la părinți, m-am suit în avion și eram nerăbdătoare să ajung în minunatul Paris. Iată că în sfârșit aterizez, apoi ajung și la locuința în care urma să stau, cu chirie. În fața blocului niște țigani români vindeau de toate și vorbeau între ei în română, crezând că nu-i înțeleg. Am cumpărat ceva, nu-mi mai aduc aminte ce, și am intrat în scara întunecoasă. M-am lovit din greșeală de câțiva oameni, toți negri, până am ajuns la ultimul etaj, unde era apartamentul meu. Apoi am deschis geamurile de la balcon și am amuțit. În fața mea se întindea întreg Parisul, în nuanțe ruginii și cărămizii. Am scos imediat aparatul și am început să fotografiez cu sete tot ce puteam cuprinde cu privirea. Apoi m-am oprit, încercând să gust în liniște acea clipă. Trăgeam adânc aer în piept și zâmbeam, când deodată se auzi un zgomot puternic. Mi-am întors privirea înspre locul de unde provenea zgomotul și am văzut un avion decolând. Atunci am realizat că locuiam la periferie... aeroportul era chiar lângă mine, iar orașul luminilor și luminile orașului încă departe. Eram un intrus care ajunsese abia la periferie... M-am întristat și m-am trezit. Apoi m-am întristat și mai tare...
Și-așa am deschis poarta unei noi zile...

...

Talpile mele-au batatorit
carari intunecoase...

Visare...

Aș vrea să putem comunica și altfel. Aș vrea sa te aud măcar în gândurile mele. Aș vrea să fi avut timp să te cunosc mai bine, să ma cunoști mai bine...

Se făcea că veneam să te vedem... eu conduceam mașina unchiului D., el stătea în dreapta, mama și tanti V. erau în spate. Am trecut pe roșu la două semafoare iar D., care m-ar fi atenționat în alte dăți din timp, nu mi-a spus nimic. Mama l-a întrebat de ce nu mă face atentă la drum, iar el i-a răspuns, din cale-afară de calm, că o să învăț să fiu atentă și la semafoare după ce o să mă trezesc cu carnetul suspendat pentru trei luni. Atât de multe detalii...
Am ajuns în sfârșit la ușa ta. Ai deschis și au intrat ei, toți trei copiii tăi, și au închis ușa după ei, lăsându-mă pe dinafară. Apoi ai apărut din nou în prag și m-ai poftit înăuntru. Te-ai așezat pe pat, pe-o parte. Păreai obosită și sfârșită. Ne priveai pe toți și atâta dragoste și milă se revărsau din ochii tăi. Ai fi vrut să ne povestești toate învățăturile de viață pe care le-ai strâns de-a lungul anilor. Copiii tăi vorbeau între ei, eu vă priveam pe toți și tăceam...

M-am trezit tristă, nespus de tristă, am închis ochii încercând să mă întorc pe scaunul ăla din încăperea ta, să te mai privesc o clipă, să mai stau o clipă cu tine. Nu am mai reușit.
Atât îmi mai amintesc din visul care m-a tulburat acum vreo două zile. De atunci caut timp să-l aștern și aici. Și mă tot întreb ce-ai vrut să-mi spui? De ce-ai venit? Sau poate era dorul meu răsfrânt, care-mi poposi în noaptea aceea în suflet. Sper că ești bine, acolo unde ești. Să ai grijă de bunicul...

Maturizare...

“Au făcut copiii noștri dinți,/ Mușcă din bunici și din părinți...“

Din nou, mi-ar plăcea să știu autorul versurilor.

...

Noi - două păsări cu aripile
crescute pe dinăuntru...
Stă scris în liniile din palma mea,
păcat că nu știi să citești,
ai fi văzut cum zborul ne e destinat.
Încotro, zici?
Spre zarea din noi înșine...

(începută acum multă vreme)

Addio del passato

http://www.youtube.com/watch?v=kT7421m25m4&NR=1

Aceasta este scena din Traviata de Verdi în care Violetta Valery, grav bolnavă, aflată în pragul morții, se desprinde de amintirile lumești, spunând adio trecutului... Muzica este magistrală, iar scena în sine foarte tristă.
Desprindere și zbor... Doar moartea iminentă (“voluptatea morții neîndurătoare“) te poate face să atingi această stare de eliberare în raport cu trecutul?
Au fost și sunt momente în viața mea în care mi-aș dori să pot spune adio trecutului. Au fost și sunt momente în viața mea în care aș vrea să strig ca Iona, cu toată forța plămânilor mei, “Mamă, mai naște-mă o dată!“. Mai naște-mă o dată, că prima dată nu prea a ieșit cum mi-am propus. Poate a doua sau poate a treia oară...
 Da, mamă, nu a ieșit... premiantă oi fi fost poate cândva la învățătură, dar uite-mă, am rămas corigentă la materia numită dragoste, și la cea numită viață. Nu știu să iubesc și nu știu să trăiesc (nu te învață asta în școală...).
Iar tu, domnule, ai dreptate, sunt mereu nemulțumită deci, prin urmare, mereu nefericită. Mă condamn singură la nefericire, fără proces și fără martori, fără judecător și fără judecată. Acest tribunal absurd al sufletului meu mă exilează în repetate rânduri în starea de nefericire...
Suflete, ce ne facem? Ce-i de făcut?